Ultima oră din sport - Jean Vlădoiu, la Interviurile Digi Sport. ”Am zis că mor. Am patru stenturi acum”

• SuperLiga: CFR - Farul, vineri, 20:30, DGS 1

• Liga 2: Slatina - Chindia, vineri, 17:30, DGS 1

Jean Vlădoiu are cinci titluri de campion și două Cupe, a jucat la două turnee finale cu naționala și a înscris peste 150 de goluri în carieră. Dar palmaresul e ultimul loc unde să cauți dacă vrei să afli cine a fost cu adevărat.

Doriți mai multe informații pe tema Sport, Competitii sportive, Interviurile, Digi și stenturi?

Statisticile sunt doar un reper răstignit cu două funii invizibile, care se chinuie să țină aproape percepția și realitatea. Și în vârful muntelui, oamenii îi aduc aminte și acum de cartonașul roșu din 94, crucea pe care o poartă de atunci. Foștii colegi îl țin minte drept cel în fața căruia nu sufla nimeni.

”Eram rău”, își aduce aminte Vlădoiu. ”Nu avea nimeni curajul să facă glume cu mine”. Pe Mutu chiar l-a alergat după un antrenament, alții erau terorizați la propriu să-i paseze. Nu îi era teamă de nimeni și nimic. Până anul trecut.

”Atunci m-am speriat cu adevărat”. Un infarct l-a trimis direct la terapie intensivă. A urmat o intervenție în urma căreia i-au fost montate patru stenturi și câteva zile în care a văzut oameni murind lângă el. Și în care i-a trecut prin fața ochilor toată povestea carierei.

De unde vine porecla ”Jean”, discuțiile cu Dobrin, sau palma luată de la Halagian. De ce a renunțat la celebra mustață, cum era să rezilieze contractul cu Koln pentru că nu putea să stea departe de câinii din România, sau cum i-a dus la vânătoare pe Prepeliță sau Florentin Petre.

Jean Vlădoiu, la Interviurile Digi Sport

Digi Sport: În primul rând, de unde vine ‘Jean’?
E o poveste frumoasă. Cred că aveam 13-14 ani. Eram la Aripi Pitești și aveam șase colegi de cameră. Stăteam într-un cămin și, într-o sâmbătă, mi-am invitat toți colegii la țară să luăm fructe. Aveam un unchi care avea o grădină cu de toate, îl chema Jean. Și ne-am umplut toți sacoșele cu ce avea el pe acolo. Iar pe drum la întoarcere, în autobuz, au început glumele: ‘Jean, Jean, Jean...’. Și așa mi-a rămas.

Îți amintești prima întâlnire cu Dobrin?
N-am cum să uit prima dată când l-am văzut. De fapt, datorită dânsului m-am apucat de fotbal, ca mulți alții din Pitești. Îmi aduc aminte că, împreună cu tatăl meu, am fost la un meci de fotbal în cupele europene și atunci l-am văzut prima dată pe nea Gicu Dobrin jucând contra lui Kempes. Și mi-a plăcut… N-am găsit niciun loc în tribună. Am stat la gard.

Era un fel de zeu în Pitești, nu?
Da. Nu putea să iasă pe stradă, îl vedeai foarte rar. Dar și când am ajuns la FC Argeș la 13-14 ani, încă mai juca și îl urmăream. Era fabulos. Ulterior, când am semnat cu echipa mare, am stat în același bloc cu dânsul și cu doamna Gica, în centrul Piteștiului. De multe ori am avut plăcerea să-l conduc acasă și povesteam. Era un om plăcut. Îl ascultai fără să scoți un cuvânt. Ne povestea, avea ce povesti. Era un tip foarte independent și cu o personalitate cum rar, spunea și domnul Halagian, a văzut. Și i-a făcut multe domnului Halagian… (n.r. râde).

Palmă primită de la Halagian

Halagian cum era?
Eu cu dumnealui am început. Eram extremă stângă. Bine, mulți nu știu că eu eram dreptaci, de fapt. Și abia la juniori am început să dau cu stângul, după o accidentare. Revenind, îmi aduc aminte că am debutat la Pitești, i-am dat două centrări domnului Radu II. Venise de la Steaua, câștigase Champions League și a venit la Pitești. Se juca tot așa, cu trei atacanți: Dorel Zamfir, o extremă senzațională, în dreapta, eu în stânga și Radu II atacant central.

Îi dădeai pase mereu?
Două centrări de gol i-am dat atunci. O singură dată, îmi aduc aminte, într-un meci de pregătire cu Steaua, la Bușteni, nu i-am pasat. Am dat trei goluri în meciul ăla, în vreo 30 de minute. Și am scăpat în partea stângă și nu l-am văzut pe domnul Radu II în centru. Domnul Halagian era pe margine și am dat la poartă dintr-un unghi mai închis, de unde nu se recomandă să dai la poartă sub nicio formă. E imposibil să dai gol de acolo. M-a chemat domnul Halagian, mi-a dat o palmă și mi-a zis: ‘Cunoști drumul către hotel, nu?’. Și am luat-o frumos, cu tot cu ghete, crampoane, pe asfalt și m-am dus.

Și-a ras mustața înainte să plece în Germania

Dar ce zicea Halagian de mustața ta?
Cred că săptămânal îmi spunea să mi-o rad. N-aveai voie să vii neras în ziua meciului. Cu mustața cred că m-a bătut la cap un an de zile să mi-o dau jos și, încăpățânat, eu nu mi-am dat-o de nicio culoare.

Dar de ce țineai așa mult la ea?
Nu știu de ce. Idolul copilăriei mele a fost și rămâne Lăcătuș, după nea Gicu Dobrin, datorită căruia m-am apucat de fotbal. Și încercam să-mi las niște plete, chiar dacă aveam un păr... chiar dacă nu se compara cu Lăcătuș, care a fost ceva unic.

Ai avut și părul lung?
Părul lung și mustață. Indian-indian eram... Joe Panait era mic copil pe lângă mine. M-am tuns și mi-am ras mustața cred că prin '95-'96, când ne-am calificat la Campionatul European și au venit ofertele pentru mine de la Beşiktaş, Köln și am ales Germania. Și atunci soția, fiind în învățământ, mi-a zis: ‘Dacă ai dori să dai mustața jos…’.

Nu putem să mergem așa în Germania, la oamenii ăia…
Nu, doar mi-a spus și eu am luat decizia. Era ciudat în prima săptămână, eram ceva mai alb, încercam să mă bronzez și pe locul unde era mustața… A fost ceva rău... Iar colegii de la Steaua cu caterincă maximă, îți dai seama… Panduru, Panait, Lăcătuș... Și, ușor-ușor, la Campionatul European din Anglia m-am dus fără mustață. A fost prima dată. Și tuns scurt în Germania. Bine, nici n-aveam păr. Îl moștenim pe tatăl nostru și eu și fratele meu și eu, așa suntem.

L-a alergat pe Mutu la antrenament

Avem o provocare pentru tine. Restabilim adevărul istoric asupra unor legende, mituri care circulă în legătură cu Jean Vlădoiu. Ai tras cu pistolul în vestiar? Adevăr sau mit?
Mit. Niciodată. Știu ce înseamnă arma, știu ce înseamnă responsabilitatea. Adică am și pistol cu gloanțe, dar n-am tras în viața mea.

Dar după găini ai tras cu pușca?
Niciodată! De unde a mai apărut și asta? Nici n-am avut găini vreodată. La Rapid am stat într-o garsonieră ani de zile. La Haiducul, doi ani de zile, din '90 până în '96... Unde să tragi? După aceea, la Pitești, mi-am luat un apartament. Găinile trebuie ținute undeva… Astea sunt mituri.

Deci până acum avem două mituri. Dar pe Mutu l-ai alergat la antrenament?
Da, asta e adevărat. Eram la Dinamo, îmi aduc aminte. Cu Marius Niculae cred că făceam cuplu și ne punea domnul Dinu... Cinci ore pe zi făceam antrenamente, două ore și jumătate dimineața, două ore și jumătate după-amiaza. Dar după-amiaza era relaxant, numai trasee. Pasă lungă la margine, iar cei care jucau în bandă, gen Mihalcea, Mutu, Petre, centrau în fața porții. Iar eu cu Marius Niculae în careu. Dar când venea rândul lui Mutu, a dat o dată din unghi închis, exact ce spuneam eu mai devreme că am pățit cu domnul Halagian, când am luat bătaie. Prima dată am alergat de la centru până la careul de 16 metri degeaba și eu, și Niculae. Marius Niculae, de vârsta lui, n-a zis nimic. A doua oară la fel, nu știu cum i-a venit, a făcut în interior, deci efectiv nu centra deloc…. Și a treia oară m-am luat puțin după el, m-am enervat. I-am zis eu ce i-am zis pe acolo…

A vrut să renunțe la Koln pentru câini

Dar să ratezi transferul la Köln din cauza unei neînțelegeri?
Am dat banii înapoi chiar. Din cauza cățeilor.

Deci e adevărat?
E adevărat, da. Am vrut să renunț la contract pentru că aveam trei câini, nu puteam să-i las în România. Aveam trei câini lupi, iar casele în Germania... Când m-am dus acolo, am văzut cred că 30-40 de locuințe. Fiind în zona centrală, au vrut să-mi dea cât mai aproape de baza unde ne antrenam. Închipuie-ți că nu erau garduri. Era un gard viu, așa, de un metru și douăzeci, și tot ce am văzut nu se putea închide. În Germania n-ai să vezi câine pe stradă sau în grădină. Toți câinii stau în casă. Eu am avut, în decursul anilor, cred că 40-50 de câini. Am crescut și de vânătoare, și de suflet. La noi câinii stau afară. Niciodată n-am avut câini în casă.

Și cum a fost până la urmă?
Am căutat, am căutat și le-am zis oamenilor: ‘Nu pot să vin, renunț la contract, nu pot. Cum să-i las în România? Sunt ca și copiii noștri. N-avem cum’. Făcusem contractul, mi se dăduseră niște bani la semnătură și seara, bineînțeles, când am aflat că nu era nicio casă în centrul Köln-ului disponibilă, să aibă teren mai mare și posibilitatea de a închide un țarc pentru câini, am zis: ‘Luați banii înapoi!’. Dar atunci a zis impresarul: ‘Nu vrei să mergem la vreo 15 kilometri în afara Kölnului? Acolo putem găsi’. Și așa mi-am găsit o căsuță cu 800 de metri, unde am stat cu cățeii împreună.

Colecționar de amenzi de parcare în Germania

Dar cum te-ai descurcat cu amenzile în Germania?
Pe primele le-am plătit grupa mare. Tot ce cheltuiai îți apărea pe desfășurător, la sfârșit de lună îți venea acasă tot. Și mă duceam cu nevastă-mea, când opream două minute să luăm pâine sau ceva, parcam ca în România, unde voiam eu. Pe trotuar, o dată, de două ori. Aveam mașină dată de la Köln, aveam sponsor și primeam mașină. Și o parcam pe unde te miri. Dar nu stăteam mai mult de cinci-zece minute. 50 de mărci era amenda. Deci cu 50 de mărci mâncam și eu și cățeii și purceii o săptămână. Și au venit 300 de mărci la finalul lunii pe desfășurător.

Doar din amenzi.
Da. Și nu știam ce sunt. Am întrebat-o pe prietena noastră de acolo: ‘Ce se întâmplă? Ce înseamnă asta?’. 50, 50, 50, 50, se adunaseră în prima lună 300. ‘Jean, vezi că aici nu e ca în România. Aici trebuie să plătești parcarea’. ‘Păi’, zic, ‘am stat două minute, cinci minute, să iau o pâine’. ‘Nu contează’. Aveau camere, numărul mașinii ajungea direct la club și clubul îți oprea banii. Nu discuta nimeni. Adică nu se complicau, să stai, să umbli, să plătești, îți retrăgeau automat.

Altă legendă: ți-au făcut o farsă colegii la Steaua, ți-au mutat mașina din parcare la un moment dat și n-o mai găseai?
Mie? Nu, niciodată. Nu aveau glume cu mine, că nu țineam așa la glume, eram mai serios. Nu cred că ar fi avut curaj nimeni să facă lucrul ăsta. Nici de la Steaua, nici de la Rapid. Niciodată. Nu prea eram glumeț.

Aveai salariu sub 1.000 de euro la Federație?
Nu. Am avut 1.500. Plus diurnele.

Te deranjează că, după atâția ani, mulți își aduc aminte în primul rând de acel cartonaș roșu din SUA decât de realizările tale?
Nu, pentru că m-am obișnuit. Dar când mergeam la vânătoare, omul care avea cabana în vârful muntelui nu mă întreba de golurile marcate, ci de cartonaș. S-a vorbit foarte puțin de ceea ce am realizat eu ca jucător. Având 1,68 metri, să marchez 130 de goluri în campionatul intern, oficiale, nemaipunându-le pe cele din cupele europene, cele din Germania... Dar eu mi-am făcut treaba și am câștigat respectul publicului peste tot, atât la FC Argeș, cât și la Steaua, Dinamo, Rapid, Köln. Iar eu, când merg pe stradă, oamenii apreciază munca, fie că e rapidist, fie că e dinamovist, fie că e stelist. Ei știu, mă cunosc ca și caracter și știu ce făceam eu 90 de minute sau mai mult pe teren. Adică îmi dădeam sufletul.

Nopți pierdute la Bingo cu Lăcătuș

Pentru că ai vorbit de calitățile și realizările tale ca fotbalist, avem și o provocare: să dai tu o notă de la 1 la 10 pentru calitățile tale ca fotbalist. Începem cu lovitura de cap.
Mă descurcam bine cu capul. Opt-nouă, clar. Adică am dat goluri cu capul. Un 8,50 ar fi chiar decent. Aveam detentă foarte, foarte bună. Nu știu de unde mi-am dezvoltat-o. Cred că am și poze pe acasă de la meciuri din cupele europene. În Ghencea, cu Steaua, în cupele europene, ca să vă dau un exemplu, și există poza respectivă. Am ajuns, gen, genunchii mei erau pe undeva pe la gâtul adversarului, fundaș de echipă națională, ca să-ți dai seama cât mă ridicam de la pământ în anumite momente.

Șutul cu dreptul?
Până să-mi rup piciorul la 14 ani și jumătate era ce trebuie, peste stângul pe care l-am avut ulterior. Dar după acea operație l-am folosit foarte rar. Cred că am dat doar două goluri. Unul cu Aarhus, în minutul 92, în prelungiri, când ne-am calificat în primăvară. În rest, doar cu stângul. Știau foarte mulți că o fac pe piciorul stâng. Deci nota doi-trei pentru dreptul, că a fost de sprijin. În schimb, l-am băgat în toate contrele.

Cu stângul?
Aici bine de tot, dădeam foarte bine. Tot un 8,50 i-aș da, că nu eram eu de 10.

Hagi era.
Da, el era singurul.

Viteză?
Aveam viteză bună. Mai ales pe spațiu mic, mai ales acolo unde aveai nevoie de explozie. Eram un jucător exploziv, stând și foarte multe ore în sală și având masa musculară dezvoltată încă din copilărie. Era greu să mă ții pe 10-15-20 de metri. Dacă mă puneai pe distanță mare, era mai greu, dar în 40-50 de metri aveam viteză. Deci am un opt acolo. Trecem clasa.

Tehnică?
Tehnică bună. Chiar dacă piciorul drept nu m-a ajutat foarte mult, cu stângul și ulterior exteriorul, rist-exterior, am lucrat foarte mult. Nu mai aveam nevoie de dreptul. Am avut un picior, dar bun. La tehnică mergem la nouă. Mă asculta, eram prieten cu mingea.

Finalizare?
Finalizare 9,50. Aici vorbesc realizările.

Demarcare?
Mergem spre nouă. Eram 90 de minute la 220, nu mă opream niciodată. Atât de bine eram pregătit. Viața extrasportivă fără probleme… Având soția învățătoare 17 ani, stingerea la 10, 10:30. Ea se trezea la șapte, eu la nouă plecam la antrenament. N-am pierdut foarte multe nopți. Singurele nopți pierdute au fost pe la Bingo. M-au scos Lăcătuș cu Panait, cu nu mai știu cine, Panduru... Aveam o trupă și ne apucasem noi să jucăm în timpul liber. Dacă făceai o linie, mâncai toată seara la Bingo Europa. Până a zis soția stop, că nu a mai putut, ne prindea 3-4 dimineața pe acolo.

Și aici să te vedem: altruism.
Altruism... Maxim am avut. Nu dăm 10, dar un 9,50. Îmi aduc aminte că ieșeam la un-doi cu Ilie Dumitrescu, când a câștigat titlul de golgheter înainte să plece afară. După palma aceea, am devenit foarte altruist. Probabil că mi-a prins bine. Dacă ajungeam și un coleg de-al meu avea șansă mai mare de a finaliza...

Practic, aveai imaginea aceea în cap cu palma? O vedeai cum vine spre tine?
Am luat-o pentru un lucru pe care trebuia să-l fac mai bine decât îl făcusem eu. A fost o lecție. M-am dus, am stat așa și m-am gândit. După aceea m-a chemat, m-a mângâiat și mi-a zis: ‘Mă, copile, tu dacă ai fi fost în locul lui Radu II, cum te-ai fi simțit?’. Un puști de 17 ani și jumătate, cât aveam eu atunci, să nu-ți paseze. Și mi-a explicat frumos. De atunci am înțeles că jocul acesta e pentru echipă, nu pentru mine personal.

Teroriza jucătorii care nu pasau

Dar există mărturii ale unor jucători care spuneau că îi cam ‘terorizai’ la antrenamente și în meciuri să-ți paseze.
Da, stăteam cu gura pe ei în permanență. Mi-aș dori, și îi spuneam și lui Andrei Prepeliță, să avem noroc de un jucător așa cum eram eu. Îi țineam în tensiune în permanență. Deci m-au urât, dar în anumite momente cred că le-am făcut mult bine. Eram radar, vedeam tot ce se întâmpla în jurul nostru, iar cei care nu respectau ce trebuiau să facă pe teren… Îți dai seama că mi-am făcut mulți dușmani pe timpul ăla, dar acum mi-aș dori să fie cineva așa.

Dar nu îți zicea nimeni nimic? Le era cam frică de tine…
Da. Eram rău. Dar dădeam totul pentru echipă. Dacă mie îmi dădea Lăcătuș trei pase singur cu portarul și ratam de trei ori și se termina 0-0, nu mai puteam să dorm în noaptea respectivă. Atât de afectat eram. Pe timpul nostru era de neconceput să pierzi un meci acasă și să ieși la discotecă sau cu familia în oraș. Nu exista. Soția știa să gătească, nu ieșeam din casă de rușine. Deci nu ieșeam de rușine. Adică să mă duc și să mă întâlnesc cu un suporter care a stat, a plătit și bilet, ploaie, vânt, și pe mine să mă vadă când nu știu ce șampanie consum și nu știu ce mai fac cu soția și mă bucur, iar echipa a pierdut cu 1-0, 2-0, 3-0...

Garita alerga mai puțin decât Prepeliță

Spune-ne despre Garita, atacantul de la FCSB. Îl știi foarte bine. La ce să ne așteptăm?
Eu cu Andrei, la Pitești, am fost în prima săptămână dezamăgiți total. Și noi, și domnul Gentea. Îmi aduc aminte că m-a făcut praf domnul primar, că el dă mai multe goluri decât Garita. Bine, glumea. Alerga foarte greu Garita, fiind nepregătit. Pentru noi a fost un șoc, pentru că în două-trei săptămâni începea campionatul și aveam nevoie de vârf de atac. Nu alerga nici cât Andrei Prepeliță. Andrei se lăsase și alerga într-un ritm mai bun decât el. L-am văzut la finalizare… Vai de capul meu, ceva rău!. Și am zis: ‘Cred că are dreptate domnul primar’.

Și cum și-a intrat în formă?
Ușor-ușor, făcând cu el antrenamente individuale, câte o jumătate de oră… Era un băiat senzațional, ar fi muncit și o oră după antrenamente, numai că nu-l lăsam noi foarte mult. Și am văzut că are piciorul drept bun, am început să lucrăm cu el, am văzut că prinde colțul lung dacă o face pe piciorul drept… De forță nu mai vorbesc, că te ia în spate și fuge cu tine. Așa că am zis: ‘Hai că ne descurcăm noi cumva, Andrei, ne cârpim, mai căutăm și al doilea, dar deocamdată avem un atacant’. Dar când l-am văzut pe Garita la primele meciuri, deci nu mai era acel jucător din timpul antrenamentelor. A făcut niște faze și niște goluri... Îmi aduc aminte că a driblat vreo doi fundași, a driblat și portarul și a dat gol. Și am zis: ‘Na-ți-o!’. I-am zis lui Andrei: ‘Este incredibil, că la antrenament n-a făcut niciodată asta’.

Dar cu genunchiul cum era? Că s-a vorbit că ar fi avut niște probleme.
Și la noi, la Pitești, mai avea dureri după meciuri. Îmi aduc aminte că îl mai lăsa Andrei, făcea tratament, mai punea gheață. Dar a trecut peste acele dureri, noi știam cum să-l lăsăm să-și revină. Andrei, de fapt, că el era antrenor, eu eram președinte, dar am fost tot timpul cu ei acolo. Și ne-a ajutat foarte mult Garita.

Câte goluri crezi că poate marca la FCSB?
El poate juca vârf împins. Pe viteză poate juca și în bandă, unu contra unu e foarte greu să-l marchezi. Dar suferă la aceste pase, devieri, adică e foarte greu. Dar pe Garita nu l-am mai văzut în ultimul an. Sper să-și facă treaba și să-și fi revenit și cu acel genunchi. Cu siguranță, un caracter frumos, care muncește. Dacă știi cum să vorbești cu el, îl motivezi și îl poți folosi.

Lăcătuș, cel mai bun atacant român

Dacă tot suntem la subiectul atacanți, să facem niște alegeri. Să vedem pe cine preferi. Jean Vlădoiu sau Marius Niculae?
Vorbim de cum eram când jucam amândoi, nu? Nu de toată cariera. Jean Vlădoiu. Marius era mic, era rezervă când m-a prins el la Dinamo. Juca, îl mai băga 10 minute, dar un copil bun. Dar marca și în acele 10-15 minute când îl băga.

Jean Vlădoiu sau Jean Barbu?
Tot pe mine mă aleg.

Jean Vlădoiu sau Ionel Ganea?
Tot pe mine.

Jean Vlădoiu sau Adrian Ilie?
Mă, Adrian avea niște execuții pe care noi nu le aveam. Dar nu știu dacă a marcat mai multe goluri în carieră decât mine, însă un jucător excepțional. Eu m-aș alege tot pe mine. Dacă te referi la un jucător complet, inclusiv pregătire, atunci Adrian, îmi aduc aminte că la Steaua se rupea foarte repede. Făcea niște rupturi musculare în perioada aceea, nu știu de ce. Tot pe mine mă aleg.

Jean Vlădoiu sau Viorel Moldovan?
Viorel, până să plece în Elveția, în România nu era peste mine. Iar după aceea a avut un sezon fabulos. La echipa națională, eu m-am accidentat, el a intrat și a prins niște meciuri senzaționale. Suntem acolo. Dar la echipa națională clar sunt peste mine și el și Adi. Pentru că la națională eu am suferit operații, am pierdut foarte mult.

Jean Vlădoiu sau Răducioiu?
Clar Răducioiu.

Și între Răducioiu și Lăcătuș? Finala.
Lăcătuș. Pentru mine, numărul unu.

La vânătoare cu Florentin Petre

Și dacă tot suntem la alegeri, mai avem un joc pentru tine. Pe cine ai lua la vânătoare cu tine dintre foștii colegi?
Andrei Prepeliță acum sau Viorel Moldovan cu ani în urmă, până să-i plece copiii în America. Deci cu cei doi am fost la vânătoare și m-am simțit foarte bine. Moldovan e un vânător senzațional. Andrei e la început, dar se descurcă foarte bine și el. Dar lui Andrei nu-i place deloc să-l trezesc la rață, la gâscă, dimineața, sub nicio formă.

Dacă îl duc la mistreț și îl trezesc după ora 8:00, e cel mai fericit. Prima dată i-am zis: ‘Andrei, trebuie să mergem. Am acum acolo un fond de vânătoare unde plătim și mergem la rață, la gâscă’. Și a zis: ‘Da, Jean, merg. Când plecăm?’. ‘Păi, plecăm sâmbătă.’ ‘OK.’ ‘Uite, iei asta, asta, asta, restul iau eu tot, cartușe, pușcă, de mâncare, tot ce avem nevoie.’ ‘La ce oră vii să mă iei?’ Și zic: ‘Facem vreo două ore și jumătate-trei până acolo, fiind iarnă, frig, mergem pe zăpadă mai greu. La 2:30’. ‘Păi’, zice, ‘eu la unu mă culc. Mai bine nu mai dorm…’. Și l-am chinuit. Prima dată îmi aduc aminte că stătea pe scaun, săracul, și i se închideau ochii. A zis: ‘Nu-mi mai trebuie nici gâscă, nici rață, nu mai vreau nimic!’. Nici nu au venit foarte mult atunci...

Nu l-ai pus și pe el ca pe Florentin Petre să sperie rațele?
Nu, că și ăla e un mit. Știu că avea unul o șapcă roșie și un hanorac roșu. Și e ceva rău asta, n-ai cum să te duci la vânătoare în roșu, că nu mai vine niciun iepure, fug toți iepurii… Și știu că i-am spus să dea hanoracul jos și șapca și i-am pus să care. Păi, mă zăpăciseră. Îmi ziceau de trei luni de zile: ‘Când ne duci la vânătoare? Ia-ne și pe noi, ia-ne și pe noi!’. Le-am zis: ‘Vedeți că la vânătoare se merge. ‘Mergem cu tine, Jean!’. Și l-am luat pe el, că Mutu a scăpat, a plecat atunci la Pitești. Deci am luat Florentin Petre, am luat Contra, am luat Daniel Rednic și ne-am dus. Și am zis: ‘Avem cinci kilometri de mers’. ‘Nu-i problemă!’.

Am împușcat un iepure, doi, și Petre a zis: ‘Îi iau’. I-a legat așa, cu ață, și i-a pus de gât. Fazanii la fel, cred că Rednic sau Contra, nu mai știu cine i-a cărat. Dar i-am dus vreo zece kilometri pe jos, i-am pus la treabă. Când am ajuns acolo, la paznicul de vânătoare, vorbisem dinainte să facem un grătar. Și Petre, îmi aduc aminte, era un tei în curte, a luat o pătură de la mine din mașină și a pus-o acolo jos, lângă pom. S-a băgat la umbră acolo, s-a făcut așa ghemotoc mic și a tras pe dreapta. ‘Lasă-mă puțin, o jumătate de oră, că sunt mort, sunt leșinat!. Deci la antrenament cred că nu-mi mai simt picioarele’.

Dar pe cine ai lua la o bătaie dintre foștii colegi? E un scandal, ceva, e nevoie să iei pe cineva să te ajute. Pe cine ai alege?
Pe cine aș lua la o bătaie? Mă, de bătut nu ne-am bătut niciodată. Lăcătuș nu s-a bătut niciodată, dar nu se dădea nimeni la el.

Pe Ganea?
Ganea te băga în spital direct, te trimitea la Urgență. Pe Ganea nu l-am prins decât la echipa națională o singură dată. A avut o altercație cu Stelea, atunci. Pe Viorel Moldovan nici atât, un tip foarte liniștit. Mă, impulsivi eram eu, Lăcătuș... În rest, foarte cuminți erau. L-aș lua pe Stelea. Stelea, la fel, portar. Dacă îl supărai pe Stelea, era de bază.

Intervenție chirurgicală cu patru stenturi

Cât de mult te-a marcat momentul acela de anul trecut, cu infarctul?
Sunt pregătit pentru orice. Când se termină, se termină, n-ai încotro. Dar șocul a fost mai mare când l-am pierdut pe cumnatul meu, la 50 de ani. Adică eu am mai suferit de o răceală, soția de asemenea. Dar la el a fost șocant. La 50 de ani, el nu luase o pastilă în viața lui, n-a fost răcit o dată. Eu cu Anca am avut COVID, el nu. Și i s-a făcut rău într-o zi. Era așa în pat, am văzut că s-a îngălbenit, dar era lucid, vorbea cu noi.

Am sunat la 112, pentru că l-am văzut că se schimbase, nu era el, au venit niște prieteni de la Județean, de acolo, de la noi, îi cunoșteam. Au zis: ‘Haideți că-i facem un control, vedem ce e, îi dăm vitamine, ceva’. Dar apoi au văzut că pulsul e scăzut, ‘va trebui să-l ducem la spital’. Am zis: ‘OK, nu-i problemă, venim după el’. Până la 1:30 noaptea am stat acolo. Au zis: ‘Intră în operație, nu e niciun fel de problemă’. L-au scos din operație, am mers, l-am văzut prin geam. Au zis: ‘OK, veniți mâine dimineață’. Și pe la cinci ne-au sunat că a murit. Atunci cred că am făcut al doilea infarct.

Asta a fost înainte de operația ta, nu? A contribuit la starea ta?
Da. Dar cred că m-a salvat pe mine. Păi, când am făcut analizele... Că m-am simțit rău într-o dimineață cum nu mă simțisem niciodată. Soția dormea. M-am dat jos, neștiind ce să fac. Nu m-am confruntat niciodată cu chestia asta, că nu mai pot să respir... Am făcut niște genuflexiuni, am ieșit la aer afară, am stat pe terasă puțin, am intrat, m-am culcat.

Dimineața m-am trezit pe la opt, la cafea, am zis soției: ‘Uite, nu mă simt așa bine, că azi-noapte...’. Și am cam fost mai preventiv așa cu chestiile astea, știind că fratele meu, cu un an în urmă, a pățit chestia asta, neștiind eu că e ereditară. O moștenim pe mama mea la boala respectivă. Și Anca a zis: ‘Tata, știu că ai prietenul ăsta care l-a operat pe fratele tău. Dă-i un telefon să-ți facă niște analize’. ‘Mă, zic, e vineri, stau să-i dau acum telefon?’.

Și ce ai făcut?
L-am sunat până la urmă, am urcat în mașină, am condus liniștit, eu cu două infarcturi făcute. N-aveam niciun simptom, nimic. Mă simțeam foarte bine. Când au ieșit analizele, a zis: ‘Ești cu mașina?’. Zic: ‘Da’. ‘Soția e cu tine?’. ‘Da’ ‘Dă-i mașina, să se ducă acasă, să-ți aducă pijamale. Mergem direct la Terapie Intensivă, la Urgență.’ Iar eu zic: ‘E vineri, știu că sâmbătă, duminică ești plecat, vin luni să mă operez, dacă o fi de operat. Nu mi-e frică.’ Zice: ‘Ești băiat educat, dar s-ar putea luni să nu mai apuc să te operez’.

Când am auzit… M-a speriat. Am zis: ‘Bă, puteam să risc, dar trebuie să fii idiot să riști’, că au mai fost cazuri când în trei zile s-au curățat, știi, neacceptând. Și m-am dus, am stat la Terapie Intensivă. Am zis că mor până luni. M-am dus la operație după două nopți și două zile nedormit, pentru că nu pot să dormi la Terapie Intensivă. Sunt aparatele alea care fac o gălăgie, piuie din secundă în secundă. Am văzut și niște oameni care au venit și au fost salvați pe ultima sută de metri, am văzut și o doamnă care a murit lângă mine... A venit, am vorbit cu ea la 3 și la 5 a murit. Adică a fost șocant pentru mine, fiind prima dată acolo.

În ce a constat intervenția?
Păi, am patru stenturi până la urmă. Am avut patru intervenții, dintre care două cu realizarea celor patru stenturi și ce au mai reparat acolo. Dar două au fost prea grave ca să poată să facă procedura și atunci a renunțat, am ieșit din operație. Ultima oară a fost când semnasem cu Slobozia și îmi mai trebuia o zi să repare și ultima arteră, ultimul stent. M-am dus și am făcut intervenția și a doua zi, pe picioare, am plecat acasă.

Cum ești acum, ca să încheiem optimist?
Foarte bine. Mă simt foarte, foarte bine. Exact ca și cum n-aș fi avut nimic.

Ai vreo restricție?
Grăsimi animale. Și, în rest, alcool oricum nu beam… Brânzeturile, ce-mi plăcea mie, brânză cu roșii, s-a terminat, mai rar. Laptele, tot așa, nu mai am voie. Consumam lapte foarte mult.

Dar, cel mai important, la vânătoare mai poți să mergi?
Da, asta e ok. Merg în continuare.

Video cu Jean Vlădoiu la Interviurile Digi Sport

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media