Tendințe în cultură - Alexandra Dariescu: Pianista care a cucerit lumea nu uită România: „Rădăcinile nu dispar atunci când copacul crește”

Alexandra Dăriescu este una dintre cele mai vizionare pianiste ale generației sale. Este o artistă care a transformat credința, disciplina și curajul într‑un drum internațional strălucitor. Într‑un interviu emoționant pentru Cotidianul.ro, Alexandra Dariescu vorbește despre copilăria printre coruri, căderea simbolică de la 9 ani și despre prețul real al gloriei: timpul pierdut cu oamenii pe care îi iubește.

La 17 ani a plecat în Marea Britanie cu o bursă, fără telefon, fără laptop, fără nimic din ce azi pare vital. Doar cu un vis nebun. A vrut să vadă cât de departe o poate duce muzica. Nu avea plan B. Doar disciplină, curaj și o doză de inconștiență care i‑a deschis uși uriașe.

A ajuns să cânte cu BBC Symphony, London Philharmonic, Royal Liverpool Philharmonic, Detroit Symphony. A intrat pe scena Royal Albert Hall la BBC Proms și a făcut istorie cu Fantaisie variée de Nadia Boulanger. Era o lucrare care nu fusese cântată niciodată acolo. Sala sold‑out. Aplauze care au mișcat aerul. Și o frază care a rămas în istorie: „History is not quite finished.”

Doriți mai multe informații pe tema Cultura, Arta, spectacol, alexandra dariescu și Actualitate?

Cotidianul.ro: Ați crescut într-un mediu profund muzical, între corul bisericii și verile petrecute la mănăstiri. Credeți că această spiritualitate timpurie v-a modelat sensibilitatea artistică?

Alexandra Dăriescu: Cu siguranță. Cred că înainte să înțeleg muzica intelectual, am simțit-o. Corul bisericii, verile petrecute la mănăstiri, liniștea, ritualul, sentimentul de comunitate, toate acestea au făcut parte din copilăria mea și cred că au rămas undeva foarte adânc în felul în care ascult și simt muzica. Pentru mine, muzica nu a fost niciodată doar despre note sau despre performanță. Este despre emoție, despre comunicare, despre ceva ce ne depășește și ne unește. Poate de aceea caut mereu acel moment pe scenă în care uiți de tine și simți că muzica vorbește prin tine.

Iar credința m-a ajutat enorm să am încredere în drumul meu. M-a ajutat inclusiv în momentele în care nu puteam vedea foarte clar încotro mă duce. Cred profund că a fi artist este o chemare. Nu este întotdeauna un drum ușor. Totuși, atunci când simți că acesta este drumul tău, găsești cumva puterea să mergi înainte.

Cotidianul.ro: Ați debutat cu orchestră la doar 9 ani. Ce vă amintiți despre acel moment?

Alexandra Dăriescu: Îmi amintesc mai ales bucuria! Eram copil și nu aveam încă toate fricile și întrebările pe care ni le construim mai târziu. Pentru mine era extraordinar să fiu pe scenă, să aud orchestra în jurul meu și să fac muzică împreună cu atâția oameni. Dar îmi amintesc și un moment care, privind în urmă, mi se pare aproape simbolic. Am căzut chiar când am intrat pe scenă! M-am ridicat și am continuat. Poate că, fără să știu, aceea a fost una dintre primele și cele mai importante lecții ale vieții mele de artist: poți să cazi.

Important este să te ridici și să continui. Cred că acel copil de atunci este încă foarte prezent în mine. Și astăzi, înaintea unui concert important, încerc să mă întorc la acea curiozitate și libertate. Incerc să nu mă gândesc la ce trebuie demonstrat, ci la bucuria extraordinară de a putea face muzică.

Cotidianul.ro: La 17 ani ați plecat în Marea Britanie cu o bursă. Ce a fost cel mai greu în această tranziție și ce v-a motivat să continuați?

Alexandra Dăriescu: La 17 ani am plecat cu un vis enorm și o valiză mică! Dar nu am înțeles neapărat cât de mare va fi schimbarea. O altă țară, altă limbă, alt sistem, departe de familie și de tot ceea ce îți este familiar. Ah, dorul de casă, de ai mei! Și, pe vremea aceea, fără telefon, laptop sau toate dispozitivele care astăzi ne ajută atât de mult și fac distanțele să pară mai mici. A trebuit să cresc foarte repede și să învăț să mă descurc singură.

A trebuit să devin total independentă, de la partea financiară până la fiecare alegere importantă de viață. Să fiu responsabilă și să îmi asum fiecare pas. Dar am avut un lucru foarte clar: știam de ce sunt acolo. Iubeam muzica și îmi doream enorm să văd cât de departe pot ajunge. Nu aveam un „plan B”. Aveam foarte multă muncă, foarte multă determinare și probabil și o doză sănătoasă de inconștiență! (râde) Privind în urmă, cred că plecarea aceea m-a învățat că uneori trebuie să ai curajul să intri într-un teritoriu complet necunoscut înainte să știi dacă vei reuși.

Cotidianul.ro: Ați povestit despre trezitul la 4 dimineața pentru a prinde o sală de pian în România postcomunistă. Cum v-a format această disciplină și cum o păstrați astăzi?

Alexandra Dăriescu: M-a învățat că nimic nu ni se cuvine. Dacă voiai să studiezi și singura sală disponibilă cu un pian era la o oră imposibilă, te trezeai și mergeai. Nu exista ideea de „nu am condițiile perfecte”. Cred că asta mi-a dat o reziliență extraordinară. În cariera noastră călătorim enorm, suntem obosiți, avem jet lag, schimbăm nenumărate săli, piane, acustici, orchestre, dirijori și, totuși, când începe concertul, trebuie să fii acolo sută la sută.

Astăzi disciplina mea arată diferit și, într-un fel, înseamnă și mai multă muncă. Fac mult sport, acord o atenție deosebită sănătății mentale și sunt implicată în atât de multe proiecte, fiecare cu propriile responsabilități și cu foarte multă comunicare în spate. Dar am învățat că disciplina înseamnă și să știi când să te oprești, când să asculți și cum să îți protejezi energia, mai ales când sunt singură în turnee lungi, departe de casă. Dar determinarea aceea de la 4 dimineața este încă acolo. Ced că va fi mereu. Pentru că nu vine din ambiție. Vine din inimă. Din sentimentul că aceasta este chemarea mea.

Cotidianul.ro: E ceva ce, poate, ați pierdut definitiv în timp ce căutați drumul spre marile scene ale lumii? Ceva ce nici aplauzele și nici gloria nu au reușit să vă mai dea înapoi?

Alexandra Dăriescu: Timpul cu oamenii pe care îi iubesc și anumite momente care, odată pierdute, nu se mai întorc. O carieră internațională poate părea foarte strălucitoare din exterior, dar în spatele unui concert sunt mii de ore de studiu, aeroporturi, hoteluri, zile de naștere ratate, momente de familie la care nu poți fi prezent. Și cred că, odată cu trecerea anilor, devii mult mai conștient de prețul timpului. Aplauzele sunt extraordinare, dar nu pot înlocui oamenii. Poate tocmai de aceea încerc astăzi să trăiesc fiecare experiență mai conștient și să nu amân lucrurile care contează cu adevărat.

Cotidianul.ro: Cine este omul pe care îl sunați în primele minute după un concert care v-a sfâșiat emoțional?

Alexandra Dăriescu: Mama și soțul meu. De obicei împreună. Ei sunt oamenii care mă cunosc dincolo de scenă, de rochii, de aplauze și de toate lucrurile pe care le vede publicul. După un concert foarte intens, uneori nici nu ai nevoie să explici prea mult. Ai nevoie doar să îi auzi pe oamenii care știu câtă muncă, câte emoții și câtă viață au fost în spatele acelui moment. Ei mă readuc imediat acasă, indiferent în ce colț al lumii mă aflu.

Cotidianul.ro: Ați studiat cu nume mari precum Imogen Cooper, András Schiff sau Dmitri Bașkirov. Care a fost cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la ei?

Alexandra Dăriescu: Fiecare m-a învățat altceva, dar poate lecția comună a fost să nu fac niciodată compromisuri în fața muzicii. De la marii muzicieni înveți că partitura este începutul unei căutări, nu finalul ei. Ce alegi să interpretezi este una dintre cele mai importante cărți de vizită ale unui artist. Să pui întrebări, să fii curios, să nu accepți prima soluție doar pentru că funcționează și, mai ales, să îți găsești propria voce.

Fiecare mentor a avut un rol extraordinar în viața mea artistică. Una dintre cele mai importante lecții a fost să am curajul să ascult cu adevărat și să am încredere în ceea ce am de spus. Un profesor extraordinar nu creează o copie a lui însuși. El te ajută să devii mai mult tu. Asta încerc și eu, la rândul meu, să dau mai departe studenților mei.

Cotidianul.ro: Ați cântat cu orchestre precum BBC Symphony, London Philharmonic, Royal Liverpool Philharmonic sau Detroit Symphony. Care este scena care v-a marcat cel mai profund?

Alexandra Dăriescu: Este foarte greu să aleg una, pentru că fiecare scenă importantă vine cu o poveste. Dar acum, inevitabil, mă gândesc la Royal Albert Hall și la debutul meu la BBC Proms. Să intru pe acea scenă, într-o sală cu toate biletele vândute, și să cânt Fantaisie variée de Nadia Boulanger, o lucrare care nu mai fusese niciodată interpretată la Proms, a fost unul dintre cele mai emoționante momente ale vieții mele. Iar reacția publicului a fost incredibilă.

În seara aceea am spus de pe scenă: „History is not quite finished”. Cred enorm în această idee. Istoria muzicii încă se scrie, iar noi avem responsabilitatea și privilegiul de a readuce la lumină voci extraordinare care au fost uitate. Să pot contribui, chiar și puțin, la această schimbare este unul dintre lucrurile care dau cu adevărat sens carierei mele.

Cotidianul.ro: Proiectul dumneavoastră multimedia The Nutcracker and I a avut numeroase reprezentații internaționale. Ce v-a inspirat să combinați pianul cu animația și dansul și cum a schimbat acest proiect relația cu publicul tânăr?

Alexandra Dăriescu: The Nutcracker and I s-a născut dintr-o întrebare foarte simplă: cum putem face ca un copil care poate nu a intrat niciodată într-o sală de concerte să se îndrăgostească de muzica clasică? Am vrut să păstrez pianul și muzica lui Ceaikovski în centrul experienței, dar să construiesc în jurul lor o lume vizuală, cu dans, animație digitală și poveste. Practic, publicul intră în poveste împreună cu noi.

Una dintre cele mai mari bucurii ale mele este să văd copii complet absorbiți de muzică, iar apoi să îi întâlnesc după spectacol și să îi aud spunând că vor să învețe un instrument sau că vor să se întoarcă la un concert. Și mai este ceva extraordinar.

La The Nutcracker and I vedem trei, uneori chiar patru generații ale aceleiași familii în sală, copii, părinți, bunici, chiar străbunici, trăind aceeași experiență împreună. La un recital tradițional de pian, acest lucru aproape că nu se mai întâmplă. Pentru mine, aceasta este una dintre marile reușite ale proiectului: muzica devine un loc de întâlnire între generații. Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate face un artist: nu doar să interpreteze muzica, ci să deschidă o ușă pentru generația următoare.

Cotidianul.ro: Deși sunteți o artistă internațională, spuneți adesea că România rămâne „acasă”. Cum vă influențează originile repertoriul și felul în care interpretați?

Alexandra Dăriescu: România este în mine oriunde aș merge. Este limba în care am crescut, este familia mea, sunt primele mele amintiri muzicale, este folclorul, este acel amestec extraordinar de melancolie, energie, umor și dor pe care cred că îl purtăm cu noi. Nu știu dacă pot separa acest lucru de felul în care cânt.

Poate există o anumită intensitate emoțională, o nevoie de a spune o poveste și de a merge până la capăt cu ea. Am plecat din România la 17 ani, iar Marea Britanie mi-a oferit enorm și a devenit, la rândul ei, acasă. Cred că una dintre marile bogății ale vieții mele este tocmai faptul că aparțin mai multor lumi. Dar România rămâne locul rădăcinilor mele. Iar rădăcinile nu dispar atunci când copacul crește, ele sunt motivul pentru care poate crește.

Cotidianul.ro: Au fost oameni care v-au trădat în carieră? Dacă da, cum ați reușit să treceți peste situația creată?

Alexandra Dăriescu: Cred că este imposibil să treci printr-o carieră de atâția ani fără dezamăgiri, promisiuni încălcate sau oameni în care ai avut încredere și care te-au rănit. Dar am învățat ceva foarte important: să nu las experiențele negative să îmi schimbe felul de a privi oamenii și lumea. Ar fi un preț mult prea mare. Am devenit, poate, mai atentă la oamenii pe care îi las aproape și la cei cu care aleg să colaborez, dar vreau să continui să cred în oameni, în generozitate și în puterea colaborării.

Am întâlnit în această profesie oameni extraordinari, care m-au susținut și au crezut în mine. Iar când cineva te dezamăgește, cred că cel mai important este să mergi înainte fără să îți pierzi bucuria. Nu poți controla întotdeauna ceea ce fac ceilalți, dar poți controla ceea ce creezi tu mai departe. Aleg să merg înainte cu inima deschisă, să creez, să descopăr și să visez mereu mai departe. Cred că adevărata forță este să păstrezi bucuria, curiozitatea și încrederea că cele mai frumoase capitole sunt încă nescrise.