Poveste reală din societate: Iranieni mândri că sunt călcați în picioare la Casa Albă

Lăsând geopolitica în seama specialiștilor, am ales să vă spun și altceva despre Iran. Uneori chiar e la picioarele americanilor. Și nu la figurat.

Există obiecte de lux despre care înțelegi imediat cât au costat și unele care nu spun nimic despre preț, dar spun foarte multe despre cel care știe să le privească. Un covor Heriz face parte din a doua categorie.

Nu știu câți dintre voi ați vizionat „The Invite”, filmul care rulează în cinematografe de câteva săptămâni bune și care îi are în distribuție pe Edward Norton, Penelope Cruz, Seth Rogen și Olivia Wilde. Nu știu nici câți ați reținut covorul Heriz sau câte știți despre proveniența acestui tezaur, pe care personajul Hawk îl menționează într-una dintre scene, dar vă asigur că istoria sa este una demnă de consemnat.

Continuați lectura cu articole similare despre Societate, Social, covor persan, covor heriz și Ultima ora.

Covor Heriz din mătase, Persia de nord-vest, 1890, vândut cu GBP 68,500 lire sterline Foto Christie’s

Țesute în districtul Heriz și în satele din împrejurimi, în provincia Azerbaidjan de Est, în extremitatea nord-vestică a Iranului, nu departe de regiunea Tabriz, reprezintă mai mult decât simplul „covoare persane”.

Povestea lor este una despre putere, gust, comerț, colecționari și chiar despre felul în care Occidentul a transformat un obiect rural într-unul cu statut.

Deși la granița dintre sat și centru cultural, covoarele Heriz rămân decorative, fară să fie delicate, și tradiționale, fără să pară excesiv de formale.

Tradiția țesutului exista fără îndoială și înainte ca acestea să devină cunoscute pe scară largă pe piața occidentală. Istoria îi atestă apariția din a doua jumătate a secolului al XIX lea.

Tipul de covor Heriz pe care îl recunoaștem astăzi își are originea în regiunea cu același nume din nord-vestul Iranului, în apropierea muntelui Sabalan. Prețioasele obiecte erau țesute de meșterii locali din sate, care, de cele mai multe ori reproduceau din memorie modelele, neavând timp să deseneze schițe, din lipsa de timp survenită de cererea tot mai mare a acestora. Femeile învățau modelele crescând într-un mediu în care țesutul covoarelor făcea parte din viața de zi cu zi a casei, fiecare adăugând propriile interpretări pe parcursul lucrului.

Chiar dacă întâlnim covoare Heriz cu motive similare, nu există două exemplare identice.

Covor Heriz, Persia de vest, cca 1890, vândut cu 87.000 de lire sterline Foto Christie’s

Alături de modelul Heriz, în terminologia țesăturilor din nod-vestul Persiei, mai întâlnim modelele Serapi, Gorevan, Mehraban, Bakshaish și Sarab, fiecare cu particularitatea, robustețea sau rafinamentul lui.

Cum recunoști un covor Heriz?

Semnul distinctiv al modelului clasic îl reprezintă medalionul central, puternic conturat, flancat de patru panouri în colțuri ca niște bodyguarzi. Farmecul acestui covor nu vine doar din valoarea sa istorică, ci și din măiestria meșterilor iscusiți care, nu doar amestecă inedit culori vegetale (de obicei obținute din plante sălbatice, cum ar fi nuanțele de purpuriu, albastru închis și alb fildeș, intense și saturate), ci realizează și uimitoare desene florale de mari dimensiuni, în forme geometrice. Nuanțele folosite în covoarele persane au, de asemenea, o mare importanță, simbolizând fie bogăția, norocul, puterea, loialitatea sau chiar singurătatea.

Covor Heriz din mătase, Persia de nord-vest, cca 1890

Inspirate de natură, animale și flori, de-a lungul timpului, au fost asociate mai mult cu niște grădini decât cu niște covoare.

Tema căutării paradisului pierdut a avut o importanță fundamentală pentru gândirea iraniană încă din cele mai vechi timpuri, grădinile fiind o constantă în poezie, literatură și arte.

În cultura persană, cuvântul „paradis” provine din vechiul „pairidiaeza”, care înseamnă grădină împrejmuită („pairi” înseamnă „în jur”, iar „daeza”, „zid” „împrejmuire”), protejată, ordonată, aproape perfectă, o imagine a paradisului.

Covorul persan devine, la propriu, o grădină portabilă și nu întâmplător multe dintre motivele sale florale sunt organizate într-o geometrie riguroasă, încât pare că natura este adusă sub controlul omului, transformată în ordine, frumusețe și permanență.

Covorul nu reproduce o grădină în sens realist, ci o amintire a acesteia, una imaginată, concentrată, făcută să nu se ofilească niciodată.

O descriere timpurie (din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.) a unei grădini persane se găsește în Oeconomicus-ul lui Xenofon, în care acesta îl pune pe Socrate să povestească despre vizita generalului spartan Lysander la prințul persan Cyrus cel Tânăr, care îi arată grecului „raiul său din Sardes”. Lysander este uimit de frumusețea copacilor din interior, toți plantați la intervale egale, de rândurile lungi și drepte de ramuri ondulate, de regularitatea perfectă, de simetria dreptunghiulară a întregului și de numeroasele mirosuri dulci care pluteau în jurul lor în timp ce se plimbau prin parc.

De la Alhambra iberică la Taj Mahal-ul indian, traversând Africa de Nord şi Orientul Apropiat, grădina a fost mereu loc de refacere psiho-fizică şi de plăcere estetică, născută din apă şi din imaginaţia omului. Sinonim al Paradisului şi paradigmă a atemporalităţii şi universalităţii, grădina nu aparţine niciunei religii, dar a reprezentat întotdeauna locuinţa eternă la care speră toţi oamenii.

Covorul Heriz nu este delicat, nu încearcă să fie fragil, discret sau excesiv de rafinat. Dimpotrivă, este masiv, greu și foarte sigur pe el.

Legenda spune că rezistența extraordinară a fibrelor folosite în țesutul covoarelor se datorează cuprului care ajunge în apa pe care o beau oile, oferind lânii acestora o elasticitate și o durabilitate ieșite din comun.

Aproape brutalist. Poate de aceea arată atât de contemporan

Astăzi acest simbol al netrecerii timpului poate locui firesc într-un interior modern, o bibliotecă englezească sau un apartament parizian. Poate ancora un hol, un living, un birou, reprezentând unul dintre acele obiecte care au depășit fără probleme granițele celor „utile” și devenind „de colecție.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemplare se află astăzi la Allen Memorial Art Museum din Ohio. Documentele oficiale ne spun că a aparținut șahului Persiei, Naser al-Din Shah Qajar. Covorul a decorat interioarele Palatul Gezurah din Cairo, în timpul ceremoniilor din noiembrie 1869, dedicate inaugurării Canalului Suez.

Un secol mai târziu, în anul 1971, un covor Heriz, în culorile bleumarin, maro, albastru deschis și roșu, cu un medalion de tip Gorevan, datat aproximativ din 1850-1875, a intrat în colecția Casei Albe ca donație a National Historical Foundation. Documentele ulterioare arată că în anul 1975 exista deja un alt Heriz în Mapp Room (Camera Hărților) și că se analiza instalarea altuia în East Sitting Hall.

Foto: Muzeul Casei Albe

În anul 1975, curatorul Clement Roger îi propunea soției președintelui Gerald Ford, Betty Ford, un alt Heriz pentru East Sitting Hall, descriindu-l drept similar celui din Map Room.

Un covor nu vorbește, dar dacă ar putea, Heriz-ul din Camera Hărților de la Casa Albă ar avea, probabil, una dintre cele mai lungi memorii din America.

A stat sub pașii unor președinți, a ascultat conversații care nu au ajuns vreodată în presă, a văzut consilieri intrând și ieșind, hărți schimbându-se, administrații venind și plecând. A fost acolo când istoria se scria.

Într-o zi din anul 1978, camera s-a transformat chiar în studio de televiziune pentru faimoasa emisiune Bună Dimineața America.

Rosalynn Carter, soția președintelui Jimmy Carter, vorbește. David Hartman întreabă. Camerele filmează. Iar jos, aproape indiferent la spectacol, Heriz-ul tace. Ce privilegiu să fii martor la istorie fără să fii obligat să dai declarații!

Rosalynn Carter într-un interviu cu David Hartman în cadrul emisiunii Good Morning America (Bună dimineața America) din 1978, în Camera Hărților

La Princeton University Art Museum există un Heriz datat 1800–1900, cu dimensiuni impresionante: 6,22 metri pe 3,81 metri, parte din colecția Boudinot a Princeton University Art Museum, cumpărat de soții London K. Thorne și donat muzeului în 1954.

În Houston, la Muzeul de Arte Frumoase există un alt Heriz, care datează din jurul anului 1870 și care a făcut parte din colecția Bayou Bend a celebrei colecționare și filantroape americane Ima Hogg, înainte de a fi donat muzeului în 1975. Are peste 9 metri pătrați și este țesut din lână pe suport de bumbac.Renumita casă de licitațiiDorotheum în martie 2026 a pus în vânzare un Heriz din mătase, pe care este reprezentat arborele Vaq-Vaq, ale cărui ramuri se termină în capete de animal și demoni. În vârf găsim capul unui div (creatură supranaturală), iar între ramuri apar lei și rinoceri. Are o dimensiune de aproximativ 242 cm pe 195 și a fost realizat din aproximativ 700 de mii de noduri pe metru pătrat de la mijlocul secolului XIX.

Casa de licitații Christie’s îl descrie drept unul dintre cele mai populare covoare persane decorative, iar exemplarele sale au fost căutate atât de colecționari, cât și de designeri de interior.

În inventarul oficial de la Villa Ephrussi de Rothschild, din regiunea franceză Saint-Jean-Cap-Ferat, apare un covor de rugăciune descris „tapis de priere type Heriz”. Un alt covor, de data aceasta un Heriz de mari dimensiuni, datat la sfârșitul secolului al XIX-lea, apare în documentația unei colecții provenite de la familia Rothschild, fiind ulterior atribuit colecției Barbara Rothschild Michaels și Roger Michaels.

Există covoare care decorează o cameră și există covoare care fac istorie. Herizul iranian a intrat în palate, colecții aristocratice și în instituții care au păstrat odată cu el o parte din istoria lumii. Poate cel mai frumos fapt este că aceste covoare nu au rămas simple obiecte de interior, ci au devenit obiecte de colecție, de patrimoniu, de studiu. Au fost privite de șahi, președinți, colecționari și istorici ai artei. Și nu în ultimul rând, un covor țesut într-o zonă rurală a reușit de multe ori ceea ce politica doar a încercat, pentru că, uneori, „diplomația culturală este mai puternică decât cea din cancelarii” așa cum spunea într-o emisiune fostul ministru de Externe Adrian Severin.

Este una dintre acele situații în care iranienii se lasă călcați în picioare de americani, cu mândria că markerul lor identitar este atât de puternic încât e o victorie a războiului temporar dintre beligeranți, dus azi în Strâmtoarea Ormuz.