Context cultural - Pe urmele lui Strindberg. Femeile, neliniștea și culorile unui geniu

În Stockholm, literatura nu stă întotdeauna între coperțile unei cărți. Uneori, se află sub picioarele trecătorilor. Pe Drottninggatan, una dintre cele mai cunoscute străzi ale capitalei suedeze, printre vitrine, cafenele și pașii grăbiți ai locuitorilor, sunt înscrise, pe pietonală, citate din August Strindberg. Dacă mergi spre nord, către casa în care scriitorul și-a petrecut ultimii ani, poți descoperi cuvinte, fragmente din textele sale integrate în chiar traseul urban.

În 1994, în timpul primului Festival Strindberg, artiștii Ingrid Falk și Gustavo Aguerre au scris 83 de citate ale scriitorului direct pe asfalt, pe o distanță de aproximativ 1,2 kilometri. Proiectul a devenit atât de popular încât o selecție a citatelor a fost transformată, în 1998, într-o instalație permanentă din oțel inoxidabil.

Este un mod neobișnuit și foarte potrivit de a-l întâlni pe Strindberg. Nu într-un monument solemn, ci în mers. Printre oameni. În orașul pe care l-a iubit, l-a criticat și l-a transformat în literatură.

Vreți să citiți și alte articole despre Cultura, Arta, Actualitate, August Strindberg și Stockholm?

Unul dintre citatele sale spune: „Nu är jag Stockholmare!”/„Acum sunt stockholmez!”. O altă frază celebră, din „Un vis” („Ett drömspel”), spune: „Det är synd om människorna” /„Oamenilor trebuie să le fie milă”. În aceste câteva cuvinte se află poate întregul paradox Strindberg: un om capabil de furie și de cruzime verbală, dar și de o sensibilitate extraordinară față de fragilitatea umană. Dacă îi urmezi cuvintele, ajungi la numărul 85. La Blå tornet – Turnul Albastru. Aici începe adevărata întâlnire cu omul din spatele mitului.

Un om al extremelor

August Strindberg a locuit în Blå tornet din 1908 până la moartea sa, în 1912. Clădirea fusese construită în 1907 și era modernă pentru epocă, cu încălzire centrală, apă curentă, toalete și lift. Astăzi, apartamentul său găzduiește Strindbergsmuseet. Dormitorul, salonul și biroul au fost păstrate, iar obiectele personale creează senzația că timpul s-a oprit pentru o clipă. Nu intri într-un muzeu care îți spune doar cine a fost Strindberg. Intri în casa lui. Și poate tocmai această apropiere face vizita atât de puternică. Pentru că Strindberg nu a fost un om liniștit. A fost un om al extremelor. Scria cu aceeași intensitate cu care iubea. Se îndrăgostea cu aceeași intensitate cu care devenea gelos. Se apropia de oameni și apoi se retrăgea. Îi transforma în personaje, iar viața personală devenea aproape imposibil de separat de opera sa.

Siri, femeia care i-a schimbat viața

În centrul acestei povești se află femeile din viața lui. Prima mare iubire a fost Siri von Essen, o actriță pentru care Strindberg avea să scrie și să adapteze roluri și care a devenit prima sa soție. Siri era căsătorită cu baronul Carl Gustaf Wrangel atunci când l-a cunoscut pe Strindberg. Își dorea să devină actriță, o alegere dificilă pentru o femeie de origine aristocratică. Strindberg a încurajat-o să urmeze teatrul. Cei doi s-au căsătorit în 1877. Siri nu a fost pentru el doar soție. A fost actriță, colaboratoare, model și sursă de inspirație. Relația lor avea însă să devină din ce în ce mai conflictuală. Gelozia, suspiciunea și certurile au intrat în viața de cuplu, iar după aproximativ paisprezece ani căsnicia s-a încheiat. Dar Siri nu a dispărut din universul lui Strindberg. A rămas în personajele feminine pe care le-a creat, uneori cu tandrețe, alteori cu furie. Este una dintre marile ironii ale acestei povești: femeia pe care Strindberg a iubit-o a devenit și una dintre sursele celor mai controversate reprezentări ale femeii din opera sa.

Trei căsnicii, trei povești

Strindberg s-a căsătorit de trei ori. Cu Siri von Essen, între 1877 și 1891. Cu jurnalista austriacă Frida Uhl, între 1893 și 1895. Și cu actrița Harriet Bosse, între 1901 și 1904. Trei femei, trei perioade diferite și trei relații care au lăsat urme în literatură. Cea de-a doua căsătorie, cu Frida Uhl, s-a desfășurat într-o perioadă extrem de instabilă din viața scriitorului. După despărțire, Strindberg a trecut prin ceea ce avea să fie cunoscut drept „criza Inferno”, o perioadă de profundă tulburare psihică și spirituală, care avea să-i schimbe radical scrisul și viziunea asupra lumii. Apoi a apărut Harriet Bosse.

Harriet Bosse, actrița-fetiș

Harriet Bosse era o tânără actriță suedezo-norvegiană. Strindberg a văzut-o pe scenă și a fost imediat fascinat de ea. A vrut să o distribuie în „Spre Damasc” („Till Damaskus”), iar relația profesională s-a transformat rapid într-o poveste de iubire. Harriet Bosse devine ultima mare muză feminină a lui Strindberg. El îi scrie roluri. O transformă în personaje. O proiectează în teatrul său. Printre operele asociate cu ea se află „Lebăda albă” („Svanevit”), „Regina Cristina” („Kristina”) și fiica Indrei din „Un vis” („Ett drömspel”). În total, Harriet Bosse a interpretat 14 personaje create de Strindberg. Cei doi s-au căsătorit în 1901. El avea 52 de ani. Ea avea doar 23. Căsnicia a durat trei ani. Dar relația a lăsat o amprentă profundă asupra creației lui. Harriet poate fi numită „actrița-fetiș” a lui Strindberg, dacă prin acest termen înțelegem fascinația lui pentru chipul, prezența scenică și energia ei feminină. Dar ea nu a fost doar „muza unui geniu”. Harriet Bosse a fost o actriță importantă în propriul ei drept, iar astăzi cercetătorii încearcă să-i recupereze locul și independența artistică.

Picturile sale, un jurnal psihologic

Strindberg este unul dintre acei artiști a căror biografie te face să privești altfel opera. A avut perioade de exaltare creatoare, episoade de suspiciune și teamă, momente de izolare și crize psihice severe. Astăzi este tentant să spunem că a fost bipolar. Dar ar fi incorect să-i atribuim retrospectiv un diagnostic modern de tulburare bipolară fără dovezi medicale. Putem însă vorbi despre oscilațiile psihice extrem de puternice ale lui Strindberg, iar acestea par să se reflecte în pictura sa. Privești tablourile și găsești furtuni, mare agitată, stânci, ceruri apăsătoare, orizonturi care par să se rupă. Natura lui Strindberg nu este aproape niciodată complet calmă. Peisajul devine emoție. Culoarea devine stare. Furia, frica, exaltarea și singurătatea par să se mute din interiorul artistului pe pânza cenușie. De aceea, picturile sale pot fi privite ca un fel de jurnal psihologic. Nu pentru că fiecare tablou ar putea fi asociat unei „faze” medicale precise, ci pentru că tensiunea interioară care traversează biografia lui Strindberg este imposibil de ignorat în fața acestor imagini.

Biroul din Blå tornet

În muzeu, această legătură dintre viață și operă devine aproape palpabilă. Biroul este poate cea mai intimă încăpere. Aici se află instrumentele sale de lucru: penițe de oțel, cerneală, hârtie, cărți și obiecte personale. Biblioteca muzeului păstrează aproximativ 5.000 de volume, alături de manuscrise, fotografii și alte obiecte legate de viața și opera scriitorului. Aici a lucrat în ultimii ani. Aici a scris.Aici a privit Stockholmul. Și tot aici, în 1912, a avut loc una dintre cele mai emoționante imagini ale ultimilor săi ani. De ziua lui, oamenii din Stockholm au venit cu torțe să-l sărbătorească. Strindberg a ieșit pe balcon împreună cu fiica sa, Anne-Marie. Scriitorul controversat, care își petrecuse viața provocând lumea, era acum privit de un oraș întreg cu admirație.

Strindberg coboară în metrou

Povestea lui nu se termină la muzeu. La stația de metrou Rådmansgatan, din Stockholm, aflată în apropierea Blå tornet, există o lucrare dedicată lui Strindberg, realizată în 1983 de Sture Valentin Nilsson, cu imagini inspirate de scriitor, de soțiile sale și de manuscrisele lui. Este aproape imposibil să găsești un loc mai potrivit pentru a-l promova.Strindberg este deja în oraș. Este în metrou. Este pe stradă. Este în asfalt. Trebuie doar să-i urmezi cuvintele. Iar muzeul continuă să-l aducă în prezent. În 2026, expoziția „Strindberg și cele cinci elemente” („Strindberg och de fem elementen”) explorează relația lui cu pământul, apa, focul, aerul și eterul, combinând texte, obiecte, fotografii, video și sunet. Este un muzeu care nu îl lasă pe Strindberg să devină o statuie. Îl rediscută. Îl provoacă. Îl pune din nou în dialog cu prezentul.

Stockholmul, scena vieții sale

Poate că acesta este motivul pentru care o vizită la Strindbergsmuseet nu seamănă cu o simplă lecție de literatură. Pleci de acolo cu impresia că ai întâlnit un om. Un om dificil. Contradictoriu. Uneori crud. Uneori vulnerabil. Un om care a iubit femeile pe care apoi le-a transformat în personaje. Un om care a trecut prin trei căsnicii și a transformat aproape fiecare iubire în literatură. Un om ale cărui crize psihice au lăsat urme în scris și, poate, în culorile tablourilor sale. Și, mai ales, un om care nu a încetat niciodată să caute. Pe Drottninggatan, Stockholmul continuă să meargă repede. Dar dacă te oprești, îl poți citi. „Nu är jag Stockholmare! Mai faci câțiva pași. Cuvintele lui sunt încă acolo. Apoi vezi Blå tornet. Ușa muzeului. Casa. Biroul. Picturile. Și înțelegi că Strindberg nu a fost niciodată doar un scriitor care a locuit în Stockholm. A făcut din Stockholm una dintre marile scene ale vieții sale. Iar orașul, la mai bine de un secol după moartea lui, continuă să-i spună povestea.